Plângerea prealabilă este, juridic, o cerere de „reexaminare în sensul revocării” actului (individual sau normativ) adresată emitentului ori superiorului ierarhic.
Pentru actele individuale, regula dură este termenul: 30 de zile de la comunicare. [1] Legea admite depășirea termenului de 30 de zile „pentru motive temeinice”, dar nu mai târziu de 6 luni de la emiterea actului (termen calificat de lege ca termen de prescripție).
Din acest cadru, derivă greșelile care apar frecvent în practică și care, de regulă, se convertesc în excepții de inadmisibilitate/tardivitate.

O primă greșeală -este omiterea procedurii prealabile atunci când ea era obligatorie. În jurisprudența ICCJ se regăsesc soluții în care lipsa plângerii prealabile față de emitent (de exemplu, față de Guvern pentru HG, dar raționamentul e relevant ca schemă procedurală) este tratată ca o problemă de admisibilitate a acțiunii.

A doua greșeală- este tardivitatea: plângerea prealabilă formulată după termenele legale, fie prin raportare la comunicare/publicare (când actul este opozabil prin publicare), fie prin raportare la momentul luării la cunoștință, în ipoteza terțului. De exemplu, ICCJ a reținut în litigii privind acte calificate ca individuale că termenul de plângere prealabilă se calculează potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu accent pe ideea că publicarea poate fixa momentul de la care partea „cunoștea sau trebuia să cunoască” actul. [3] Tot ICCJ subliniază, în cauze privind terți, că pentru aceștia termenul relevant poate fi „data luării la cunoștință” efective, iar depășirea termenului de un an pentru acțiune atrage tardivitatea.

A treia greșeală- este calificarea greșită a HCL-ului ca normativ vs individual și, pe cale de consecință, aplicarea greșită a regimului de termene. În practică, tocmai această calificare poate decide dacă ești în regimul „oricând” (pentru act normativ) sau în regimul strict al termenelor (pentru act individual). Legea distinge expres: actele administrative normative pot fi atacate oricând, în timp ce pentru actele individuale există termene de 6 luni, respectiv un plafon de 1 an (cu nuanțele din art. 11).
Jurisprudența ICCJ confirmă că această calificare este decisivă pentru excepțiile de inadmisibilitate/tardivitate invocate în cauză.

A patra greșeală- (mai „subtilă”) este formularea plângerii prealabile ca o simplă petiție vagă, fără a cere revocarea „în tot sau în parte” a actului, fără a identifica actul precis și fără a lăsa o urmă probatorie clară (număr de înregistrare, dovada depunerii). Legea cere, la nivelul acțiunii în instanță, anexarea actului atacat sau a răspunsului la plângerea prealabilă ori, dacă nu există răspuns, dovada cererii înregistrate și „orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile”.
În lipsa acestora, problema nu mai este doar „pe fond”, ci devine una de regularitate/administrare a probelor privind condiția prealabilă.
În sfârșit, trebuie reținută o particularitate importantă atunci când actul atacat este normativ: emitentul actului normativ nu se poate prevala de mecanismul art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 (care privește actele ce „nu mai pot fi revocate” pentru că au intrat în circuitul civil) pentru a cere el însuși anularea propriului act normativ; ICCJ a statuat explicit, prin Decizia nr. 74/2023 (HP), că autoritatea emitentă a unui act administrativ unilateral cu caracter normativ nu poate solicita instanței anularea acestuia în temeiul art. 1 alin. (6), explicând, între altele, că actele normative sunt revocabile oricând și nu sunt susceptibile să „intre în circuitul civil” în sensul avut în vedere de art. 1 alin. (6).
Această dezlegare contează practic când, în loc să se corecteze normativ prin abrogare/modificare, se încearcă „rezolvarea” printr-o acțiune greșit întemeiată, care riscă inadmisibilitatea.